[11.11.2008]
Avem marea bucurie si privilegiul rar de a patrunde īn lumea nevazuta a
īngerilor, calauziti de descrierea celor traite aievea de Principesa
Ileana a Romāniei, cānd era doar o fetita cu sufletul curat ca a
īngerilor pe care i-a vazut tocmai pentru ca si ea era neprihanita ca
roua cerului.
Iata amintirea copilei, asezata īn pagina cartii sale SFINTII INGERI, scrisa dupa ani buni de cautari a sensului adānc al vietii, cautari stārnite de mesagerii Domnului:
"Īntr-o zi, dis de dimineata, cānd aveam sapte ani, am vazut īngerii.
Sunt tot atāt de sigura azi cum am fost si atunci. Nu am visat, nici
"n-am avut vedenii". Stiu precis ca erau acolo, cu mare claritate. N-am
fost nici mirata, nici īnspaimāntata. N-am fost nici macar īnfiorata,
ci teribil de bucuroasa. Am vrut sa le vorbesc si sa-i ating.
Camera
noastra, a copiilor, era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de
īngeri, stānd īn jurul fratelui meu mai mic. Eram atenta, altfel n-as
fi putut auzi vocile lor. Purtau vesminte lungi, vaporoase, de diverse
culori pale. Parul le ajungea pāna la umeri si era diferit colorat,
blond, roscat si brun īnchis. Nu aveau aripi.
La picioarele patului fratelui meu Mircea, putin mai la o parte de
ceilati, statea o fiinta cereasca. Mai īnalt si nemaipomenit de frumos,
cu aripi mari, albe. Īn māna dreapta purta o lumānare aprinsa. Nu parea
sa apartina grupului de īngeri strānsi īn jurul patului. El statea
deoparte si astepta. L-am recunoscut a fi īngerul pazitor.
Am observat apoi ca la picioarele propriului meu pat statea o creatura
cereasca asemanatoare. Era īnalt, vesmāntul era albastru, cu māneci
largi. Parul era castaniu, fata ovala si frumusetea sa n-o pot descrie,
pentru ca nu poate fi comparata cu nimic omenesc. Īn spatele lui
aripile se īnaltau lateral si īn sus. O māna era ridicata la piept, īn
timp ce īn cealalta purta o lumānare aprinsa. Doar zāmbetul poate fi
descris ca angelic; dragoste, bunatate, īntelegere si siguranta izvorau
din el.
Īncāntata, am trecut peste cuvertura si, īngenunchind la capul patului,
am īntins māna cu dorinta arzatoare sa-l ating pe surāzatorul meu
pazitor, dar el a facut un pas īnapoi, a īntins māna prevenitor si a
dat usor din cap. Eram atāt de aproape de el īncāt īl puteam atinge cu
usurinta. "Oh, te rog, nu pleca",
i-am spus, cuvinte la care toti ceilalti īngeri au privit spre mine si
mi s-a parut ca am auzit un rās argintiu, dar de acest sunet nu sunt
sigura, desi stiu ca rādeau. Apoi au disparut."
(Maica Alexandra - Principesa Ileana a Romāniei. "SFINTII ĪNGERI", Ed. Anastasia 1992, pag. 301 - 302)