| NOI suntem | Programe | Articole | Servicii | Consultanta | Noutati - Stiri | Media | aCum ajutam |
| Contact | Parteneri | CES & CESE | Resurse | Formare | Productii | Galerie | 2% |
 
|
|
|
Despre Omul Frumos de Dan Puric  [20.03.2009] A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este
ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul
Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere
definitiva. Aveam un nas, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din "Junimea", alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul. Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: "Ai citit Don Quijote?" Nu, am raspuns eu. "Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?" Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. "Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?", mi-a raspuns nasul. "Cum ai sa stii ce e iubirea?" Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote,
din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar
de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a
cunoaste povestea lui Don Quijote. Nasul meu dadea vietii un sens catre frumos.
Ma corectase. Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam
doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune
disperat: Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon. -Alo! Salvarea?, am strigat disperat. In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: "Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!". Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: "Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut". Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine. Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani. Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40
de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp,
cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a
intrebat: Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana. Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania. Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de
destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de
agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut
sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de
examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit:
"Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam
din chestionar si ele imi raspundeau din inima: Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu
Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la
toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus
centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau
langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata.
Zic: In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos. Sigur, putem discuta in termenii filozofiei. Ce e
frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu va
reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o
inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere
singur adevarul, doar provocand un proces de "mosire" a acestuia, numit de greci
maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si
adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta. Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul
de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si fata de masa,
si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce
grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii
din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan
existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se
lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt
urias. Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul
era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati
aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult
mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire. Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii. Un administrator al imperiului roman, un fel de
comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi,
pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea
"missi-dominici" (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau
noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a
intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar
era supus unor presiuni. Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini, intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului. Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi. Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: "Si eu si mitocanul privim la luna." Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: "Luna este arcusul, eu sunt vioara." Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua. Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui. Cine si ce recunoaste? Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca institutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. "Si, atunci, de ce jucam?", se intreaba Schiller. "Pentru ceilalti", raspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia. La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca. Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: "Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti". Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita. "Minte", spune tanarul politruc de astazi. "PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta." Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta: "Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?", il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: "Eu am venit aici de lichea, nu de prost." Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor "identitar" numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: "Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei", va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania. Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism. In mitologia indiana, gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata. "O, tu, Krishna, Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna. Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege." La fel ca si Krishna, Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? "In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii." Si El, ca si Krishna, putea sa opreasca timpul. Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut. Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta "omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiintei in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29). Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura. In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste "omenitatea" si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune: "Faca-se voia ta, Doamne!" De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos. Dan Puric sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/87761-despre-omul-frumos
|
Angelologie
